Ce lăsăm moștenire copiilor noștri.

Bert ne povestea adesea cum, în munca lui cu constelațiile, vedea aceeași imagine repetându-se: un copil care, fără să știe de ce, se așază în spatele durerii părinților săi. 

Îl vedea în felul în care trupul i se înclină ușor spre cel care suferă, în tăcerea cu care preia poveri care nu îi aparțin. Uneori era o boală apărută „din senin”, alteori era o lipsă de bucurie, o reținere de a reuși în viață.

Spunea cu simplitate: „Copilul iubește orbește. Și din această iubire, este gata să plătească cu propria fericire. El crede: mai bine eu decât tu. Mai bine eu să cad, ca tu să rămâi în picioare.”

Când, în familia noastră, există o poveste de durere – o boală, o pierdere, un eșec – sufletul copilului o simte adesea înainte să înțeleagă ce i se întâmplă. 

Atunci, fără să știe, spune: „Și eu sunt ca voi. Și eu sufăr, deci sunt de-ai voștri.”

Știm acum că această cale nu vindecă. Ne ține pe toți prinși în aceleași încurcături. 

Fericirea, succesul, bucuria par atunci periculoase – ca și cum, dacă ne-am bucura, i-am trăda pe cei dinaintea noastră.

Și cu toate astea, noi putem alegem altceva. 

Putem începe prin a ne împăca noi înșine cu destinul nostru. Prin a ne permite să trăim și lumina, nu doar umbra. 

Când noi ne dăm voie să fim bine, le arătăm copiilor noștri un drum nou: „Ai voie să fii mai fericit decât am fost noi. Bucuria ta este și bucuria noastră. Succesul tău ne onorează.”

Și atunci iubirea nu mai este o povară, ci devine puntea care ne leagă de viață. 

În acest „noi” intră toți: părinții, copiii, strămoșii. Iar locul fiecăruia rămâne întreg, chiar și atunci când pasul nostru merge înainte.